Elaborarea instrumentarului de măsurare a stabilității financiare a statului

Abstract

Extinderea, liberalizarea, globalizarea sistemelor financiare precum şi apariţia crizelor financiare au determinat tot mai multe preocupări în rândul corpului academic, al băncilor centrale, al autorităţilor de reglementare şi supraveghere precum şi a altor organisme financiare internaţionale, cu privire la tratarea stabilităţii financiare ca un bun public. Aceasta deoarece sporirea volumului tranzacţiilor financiare şi integrarea crescândă a pieţelor financiare au condus la creşterea interdependenţei dintre instituţiile sectorului financiar aducând în prim plan problema riscului sistemic. Rolul instituţiilor financiare în economie (bănci, societăţi de capital, societăţi de asigurare) este determinat de specificitatea serviciilor furnizate şi a riscurilor asociate acestor activităţi. Aceasta determină necesitatea unei atente reglementări şi supravegheri a activităţii acestora. Exista insa unele deosebiri de la o ţară la alta în ceea ce priveşte structura şi dimensiunea sistemului financiar, chiar şi în cazul în care aceste ţări se află în stadii de dezvoltare similare. Astfel, sectorul bancar are o pondere mare în ţările europene, unde creditul bancar este principala sursă de finanţare a economiei. Spre deosebire de acestea, in SUA şi în Marea Britanie, o pondere importantă în sistemul financiar o are piaţa financiară. Indiferent de ponderea în sistemul financiar, obiectivul-cheie al reglementării bancare este intemalizarea costurilor legate de falimentele bancare. Teoria economică tradiţională arată că reglementarea bancară are următoarele obiective: menţinerea integrităţii pieţei, protejarea nevoilor esenţiale ale oamenilor obişnuiţi şi prevenirea crizelor, deoarece costurile sociale de eşec al pieţei depăşesc costurile private legate de eşec precum şi costurile suplimentare ale reglementării. De-a lungul timpului, pot fi delimitate două etape în legătura cu modul de reglementare a sistemului bancar: o primă etapă între anii 1940-1970, caracterizată prin reglementări solide, intervenţie şi stabilitate şi următoarea perioadă, marcată de liberalizare şi instabilitate accentuată (Vives, 2010). Istoric, s-a demonstrat că în această din urmă perioadă de instabilitate, crizele bancare au apărut după perioade de avânt economic, caracterizate prin creşteri semnificative ale preţurilor activelor imobiliare şi a acţiunilor, alimentate de o expansiune rapidă a creditelor. La un moment dat creşterea preţurilor a devenit însă nesustenabilă, iar cercul virtuos al creşterii s-a transformat într-un cerc vicios al prăbuşirii preţurilor, nerambursării datoriilor şi reducerii drastice a creditului.